Loading…

Poezianopților când se topesc continentele de spaimă

E, totuși, și ceva infidelitate, de vreme ce poetul, dintre cele șapte volume, la care se adaugă trei-patru plachete publicate la Iași, Botoșani și Piatra Neamț (sper să fi numărat bine), nu reține decât șase (Poeme în alb-negru, Intimitatea absenței, Complicitate, Îngerul căzut, Gloria milei, Pazni...

Full description

Saved in:
Bibliographic Details
Published in:Vatra (Tîrgu-Mureş, Romania) Romania), 2017-04, p.22
Main Author: CHIRIAN, Rita
Format: Magazinearticle
Language:rum
Subjects:
Online Access:Get full text
Tags: Add Tag
No Tags, Be the first to tag this record!
Description
Summary:E, totuși, și ceva infidelitate, de vreme ce poetul, dintre cele șapte volume, la care se adaugă trei-patru plachete publicate la Iași, Botoșani și Piatra Neamț (sper să fi numărat bine), nu reține decât șase (Poeme în alb-negru, Intimitatea absenței, Complicitate, Îngerul căzut, Gloria milei, Paznicul ploii), cărora li se adaugă texte apărute în antologia Ispita (2005). Aici, accente nichitastănesciene cad pe solul derelicțiunii: „sunt lucid. dar îmi folosește la ceva/ luciditatea? te întreb pe tine/ care te pregătești continuu să mori în casa mea:/ îmi folosește la ceva luciditatea?// și algele roșii pe care le stârnește soarele/ din mare sunt cu adevărat/ patul meu de nuntă? te întreb pe tine/ care te pregătești continuu să mori în casa mea:/ sunt cu adevărat patul meu de nuntă?” (Baladă). Arabescurile singurătății și ale damnării (de fapt, ale condamnării prin aruncarea în lumină) sunt aventuri ale unei „călăuze născute în labirint”, memorate într-un poem incantatoriu, care amintește muzica lui Cezar Ivănescu, alt tragic moldav: „trupul tău mal peste care trece apa/ și udă rădăcinile îngălbenite și crește/ orezul și crește grâul și floarea de caledonie/ trupul meu mal peste care trece apa/ și rupe rădăcinile și devastează lanurile/ de grâu și de orez și florile de caledonie./ murmurătoare zăpadă ca niște viermi/ suavi peste pământ dimineața aerul tare/ incendiază coliba din lemn de măr/ în care am visat un drum ca o șerpuire/ a șuviței de sânge prin inimă” (Balada călăuzei). Texte de deziluzionare, de gimnastică a lucidității, a lepădării și a resemnării, în care se simt spasmele dureroase ale unei armate interioare în retragere, Poemele în alb-negru sunt, prea curând, încercări de răspuns la mutele întrebări fundamentale, așa cum este poemul final: „nu-ți mai pune întrebări, e timpul să știi –/ printre lucruri mai puțin definițiile lucrurile/ printre oameni mai puțin definiția omului” (Epilog).
ISSN:1220-6334
1583-8846